Definiție: urmărirea sistematică și intenționată a comportamentului în contextul său de manifestare, fără a interveni asupra lui.
Forme
| Criteriu | Variante |
|---|---|
| După context | naturală (mediul obișnuit al subiectului) · de laborator (mediu controlat) |
| După organizare | sistematică (plan, grilă, categorii dinainte stabilite) · spontană/ocazională |
| După poziția observatorului | participativă (observatorul e în grup) · nonparticipativă (din afară) |
| După transparență | dezvăluită (subiecții știu) · ascunsă (nu știu) |
| După obiect | heteroobservație (alții) · autoobservație (propria persoană) |
Avantaje
- Surprinde comportamentul real, în contextul lui — validitate ecologică mare.
- Utilă când subiecții nu pot raporta verbal (copii mici, animale) sau când n-ar raporta sincer.
- Adesea singura cale de a genera ipoteze pentru un domeniu nou.
Limite
- Nu stabilește cauze — arată doar ce se întâmplă, nu de ce.
- Reactivitate — dacă subiecții știu că sunt observați, își modifică comportamentul.
- Subiectivitatea observatorului — selectivitate, așteptări, efectul de halo.
- Consumatoare de timp; comportamentele rare pot să nu apară deloc.
Completare — condițiile unei observații riguroase
- Obiectiv clar — ce comportament anume, definit operațional („lovește un coleg”, nu „e agresiv”).
- Grilă de observație — categorii dinainte stabilite, mutual exclusive.
- Eșantionare — de timp (la fiecare 30 s) sau de eveniment (de fiecare dată când apare X).
- Înregistrare imediată, nu din memorie.
- Acord inter-observatori — doi observatori independenți; se calculează gradul lor de acord. Fără el, datele nu sunt credibile.
- Ascunderea observației ridică o problemă etică — se rezolvă prin debriefing → Etica cercetării psihologice.
Vezi și: Metode de cercetare în psihologie